Istoricul satului Perieni și al școlii

Vremuri de altădată în satul Perieni

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept

ci adânc în pământ undeva.”

(Lucian Blaga)

Comuna Perieni este aşezată în partea sudică a Podişului Moldovei la o distanţă de 11 Km faţă de municipiul Bârlad şi are o populaţie de 3536 locuitori. Satul Perieni a făcut parte din comuna Pogana, iar până în 1949 Perieni a aparţinut de judeţul Tutova. Vechimea satului Perieni nu este cunoscută cu precizie, dar există mărturii că a fost un sat de clăcaşi. În legătură cu originea numelui satului Perieni, există mai multe ipoteze şi nici una nu este considerată certă. Din bătrâni se spune că pe teritoriul satului s-ar fi stabilit o persoană pe nume Ene, persoană care ar fi fost omorâtă de turci. S-a spus atunci că a ,,perit’’ Ene, iar prin derivaţie a rezultat numele satului, ,,Perieni’’. Dar cea mai cunoscută poveste legată de numele satului este cea a perilor lui moş Ene, ,,Perii lui Ene’’, iar de aici a rezultat Perieni ,,de la un clăcaş care o fost gospodar; bine, avea livadă, ş-o făcut şi peri buni, de la perii lu’ Ene vine Perienii, cam asta-i legenda ţării”.

Lumea satului actual este diferită faţă de realităţile înregistrate cu 3-4 decenii în urmă. Societatea evoluează, iar schimbările apar, mai ales sub aspectul vieţii tradiţionale. Schimbările care au survenit de-a lungul timpului se reflectă în modul de viaţă rural, în modul de construire a locuinţelor, în vestimentaţie, chiar în practicarea datinilor şi obiceiurilor. În satul de astăzi multe lucruri s-au schimbat în viaţa materială şi spirituală a ţăranilor.Viaţa la ţară nu mai este ca pe vremea bunicilor, ori a străbunicilor. Se poate vorbi, în acest caz, de o urbanizare a satului, de o evoluţie firească a lumii rurale spre modernizare, spre realităţile vremii în care trăim. Dincolo de aspectele pozitive ale modernizării, schimbările, globalizarea duc la pierderea unor valori materiale şi spirituale specifice vieţii tradiţionale, ele rămânând doar în memoria bunicilor. Valorile spirituale, morale și culturale ale satului trebuie aduse din nou în actualitate.

Copilăria la ţară, copilăria bunicilor a fost foarte grea. Odată cu trecerea anilor s-a schimbat şi copilăria. Nimeni nu îşi uită copilăria, oricum a fost ea. Încă de mici, copiii de la ţară erau luaţi la camp. Borocanu Ioana povesteşte ,,Da, am fost chinuiţi, ne lua de mititei la prăşit; mai mult am umblat cu animalele, cu vitele, cu…nu prea am avut timp de jocuri…. Taare am mai muncit de copchil” 1. ,, … la vârsta de 12 ani am început să ies la câmp cu părinţii, la prăşit, la cules porumb, la seceră”2. Cei mai mulţi dintre martori au făcut 4 clase, ,,am făcut 4 clase cu greu, mai lipseam şi de la acele 4 clase, că mă trimete la muncă’’; ,,viaţa de şcoală mi-o fost cam tristă fiincă am fost trimis în timpul şcolii la muncă”.3

Şcoala Perieni a fost înfiinţată în anul 1875 într-un local mic construit din vălătuci ceva mai la răsărit de locul în care este astăzi. De-a lungul timpului, localul şcolii a fost supus mai multor reparaţii, renovări. În prezent, Şcoala gimnazială nr.1 Perieni îşi desfăşoară activitatea în 5 corpuri de clădire. Pentru ţăran lipsa educaţiei nu provenea dintr-un refuz, ci din lipsa posibilităţilor materiale. ,, Am muncit alături de părinţi n-aveam nici posibilitate de învăţat, ei, de învăţat învăţau numai băieţi de învăţatori, de pochi, de primar… aiştia învăţau, iar noi ţăranii ăştia care munceam la câmp n-aveam treabă cu învăţătura, părinţii nu ziceau <<Băi, te duci şi tu la învăţătură!>>, nu <<Hai la muncă!>>” 4.

,, … toată copilăria ma, care am trăit-o o fost cam grea, muncă multă şi..aşa că … n-am avut posibilităţi să-nvăţ, cu greu am făcut 4 clase’’5.

Angheluţă Elena îşi aminteşte: ,, Când veneam de la şcoală…vacile la apă, boii la apă, la rânit baliga, legam hlujii de la oi şi asta era, pe apucate puneai mâna pe carte… stăteam cu cartea pe braţ şi cu o mână făceam ţâghii, de canură, ca să ţesem, să facem ţolici.’’6

Jucăriile bunicilor erau cu mult diferite faţă de cele din ziua de astăzi: minge din cârpă, păpuşi din cârpe, fluier din lemn de soc, viori din hluji etc. ,,Făceam diferite jucării, care mai de care, păpuşele… viori din hluji, din beţe de hluji, făceam şi cântam, scârţâia acolo, şi…păpuşă făceam din ciocanu ceala de la păpuşoi, unde era mai gros în capăt era capu’ fetii [râde] şi încolo picioarele mai jos …legam nişte beţe pe acolo, mm…nu era ca acu’.’’7

,, Am fost, am fost chinuiţi, ce să mai, noi pe atunci, nu-i ca acu’, acu’-i bine de copii, acu’ numai să…să…să înveţe şi să fie deştepţi, asta-i, încolo…’’ 8

Agricultura a rămas principala ocupaţie a locuitori­lor din mediul rural. Aceştia trăiesc din cultivarea pământului, creşterea animalelor, pomicultură, viticultură. Ţăranul român are rădăcinile înfipte adânc în pământul din care s-a născut, puţinul pe care-l are sau averea pe care a reuşit s-o agonisească este rezultatul trudei sale. Mâinile oricărui ţăran sunt aspre, grele, bătătorite de atâta muncă. Oamenii de aici, din mediul rural sunt truditorii pământului, viaţa lor fiind o „poveste a pâinii”: „Cinstite mâini de soare arse/ şi înnăsprite de sudoare:/ Din truda săptămânii voastre/ Trăieşte a lumii sărbătoare!”. (O.Goga)

Octavian Goga spunea „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului’’. ,,O fost greu, viaţa o fost grea să ştii, foarte, am umblat cu picioarele goale şi pe brumă, pe bruma groasă, scârţîie sub tălpi.’’9

Ţăranii din vechime munceau în cadrul familiei îndeosebi şi cu unele ocazii în comunitate, în clăci sau şezători. Gospodăria a stat la baza societăţii ţărăneşti de altă dată, iar o dată cu întemeierea familiei, cei doi soţi deveneau „gospodari“, intrând astfel în rând cu lumea. Pentru ţăran, agricultura înseamnă destin, era însăşi raţiunea de a exista pe acest pământ şi în această lume a lui Dumnezeu. De aceea, munca e sfântă, iar dreptul asupra pământului este sacru, în concepţia ţăranilor de demult. „La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul”, spunea Liviu Rebreanu. Ţăranul nu concepea viaţa fără muncă. Mâinile lor crăpate spun totul, iar pe chipul lor se vede cum au trecut anii. ,, Ţeseam toată iarna, toată iarna ţeseam la covoare, la leghicere, la ţolice, am ţesut cre’că merg de aici până…trec de târg’’; ,, Ne dădea câte 2 kile de grâu la ziua de muncă sau 3 lei la ziua de muncă şi-am muncit şi-am făcut la zile şi-am crescut şi copchii, de asta am o ţandură de pensie acu’, da; făceam câte 300 de zile pe an, da, umblam şi cu două vite şi cu copchii acasă… am muncit prea mult, nu mai vreau să-mi mai amintesc, o fost prea greu. ‘’ 10

Ţăranul a fost definit ca talpă a ţării, ca păstrător al tradiţiei şi culturii orale româneşti, iar când patria a fost în pericol, ţăranii au constituit baza pentru apărarea ţării.

Viaţa se desfăşura relativ simplu, în funcţie de anotimpuri, după calendarul muncilor agricole, dar şi după sărbătorile religioase, căci e păcat să munceşti în zi de sărbătoare.

Ceasul nu îşi are locul în casele de la sat, aici orele se calculează în funcţie de răsăritul şi apusul soarelui. ,,Nu ştiam de ceas, n-aveam ceasuri, să ştim noi de ceas, aşa după soare…te orientai’’11.

In comunicarea orală cotidiană se folosesc o serie de regionalisme specifice Moldovei, unele foarte expresive, altele mai puţin cunoscute pentru românii din alte regiuni ale României. Multe dintre acestea au fost făcute celebre de Ion Creangă în ,,Amintiri din copilărie’’. Iată câteva dintre ele: ogheal-plapumă, blid-farfurie, oleacă-puţin, zâmnic-beci, bertă-batic, cataroi- copil etc.

Locuinţa a suferit transformări considerabile; foarte puţine locuinţe mai păstrează elemente de mobilier vechi. O locuinţă adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când în aceeaşi casă locuiau bunicii şi copiii căsătoriţi. Casele erau ,,făcute din…lut. Lut aveam pe jos, când se făcea glod rădeam cu sapa glodul de pe jos “12.Chilerul era construit lateral, fiind acoperit de prelungirea acoperişului casei. Majoritatea ţăranilor transformau chilerul în bucătărie de vară. ,,Ei, casa, două odăi, sală ş-o anexă, adică un chiler, sobă de cărămidă, vatra dată cu var, nu cu oloi, ca acu’ sau de teracotă sau, mă rog, cu faianţă, pe jos lut, lipit cu lut, lut, galben cu baligă, prispele tot la fel, lipite, căram la lut de ne speteam’’13 .

Mobilierul consta din unul sau două paturi, două-trei scaune şi o măsuţă. ,,Patul era bătut ţăruş, 4 ţăruşi şi scânduri şi pusă o rogojină şi urma o saltea de paie14. ,,O masa mititică rotundă şi scaune mititele, ne puneam câte 8 câţi eram împrejuru’ mesei şi mâncam; lingurile ce le mai spălam, da’ castronu’ nu era decât unu’, atâta.’’15

Un rol important îl avea vatra, pe care se gătea în ceaune de tuci sau oale de pământ. O altă piesă de mobilier obişnuită pentru acele vremuri era lada de zestre. Lada de zestre era cumpărată de părinţii miresei şi umplută de tânăra fată cu valuri de pânză ţesută în casă, scoarţe, preşuri, ştergare şi multe altele necesare la casa omului. Toate acestea erau ţesute de fata ce urma să se mărite.

Lada de zestre mai poate fi găsită în casele bunicilor, amintind despre o lume a satului care, din păcate, dispare cu fiecare zi. Modernismul aduce cu sine schimbări rapide, influenţând gustul pentru obiectele de mobilier şi pentru felul în care oamenii îşi decorează casele. Pe lângă casă se aflau grajdul, coteţul, coşerul. Iluminatul locuinţelor se făcea cu lumânări din ceară sau său de oaie; familiile mai înstărite aveau lămpi cu petrol. Curentul electric era aproape necunoscut în mediul rural. În satul Perieni electrificarea a început din anul 196216.

Îmbrăcămintea ţăranilor avea la bază pânza din cânepă sau in produsă în casă, pieile, lâna, obţinute de la animalele crescute în gospodăria proprie. Cânepa, mai cu seamă, era nelipsită din gospodăriile ţărăneşti, fiecare gospodărie avea o bucată de pământ cultivată cu cânepă; ,,aceala era om gospodar, care purta lână, da’ sărăcimea, care-o crescut mai în sărăcie, purta haine de cânepă’’; ,,eu cel puţin toată tinereţea am purtat mai mult cânepă şi cămaşă de cânepă, cânepă-n cânepă foarte…te cam rodea pe la subsuori’’ 17.Cânepa şi inul se prelucrau în gospodărie, astfel că după recoltare se legau snopi mici şi se introduceau în apă „la topit”. După 7-8 zile se scoteau, se spălau şi se întindeau la uscat. După uscare, snopii de in sau cânepă erau zdrobiţi cu ajutorul unui „mai” până ce partea lemnoasă era îndepărtată. Se folosea apoi, „meliţa” cu ajutorul căreia se eliminau toate resturile lemnoase rămânând aproape curat firul de in sau cânepă. După meliţat urma „dărăcitul”, când se alegeau numai firele lungi de in sau cânepă. Se formau apoi „fuioarele” din care, cu ajutorul furcii şi a fusului se obţinea firul, ce era apoi prelucrat cu ajutorul „ceacărului”. Se folosea apoi „vârtelniţa” şi „clocimpul” cu care se strângeau firele pe mosor. Se trecea apoi la „urzit” şi astfel ajungeau în ultima fază în războiul de ţesut.

Războiul de ţesut era cea mai importanta unealtă şi se găsea în aproape toate casele. Mamele care aveau fete de măritat se preocupau şi de zestrea lor. Ele ţeseau şi carpete, scoarţe sau leghicere, cu fel şi fel de modele. La sfârşitul toamnei, după ce se termina munca la câmp, începeau şezătorile, unde fetele, femeile dădeau dovadă de pricepere, de creativitate, în realizarea veşmintelor şi a altor lucruri folosite în casă. Aceste tradiţii, a cultivării cânepii, a hainelor cusute în casă, a şezătorilor s-au pierdut şi ne fac să ne ducem cu gândul la simplitatea vieţii de odinioară, la plăcerea creaţiei, îndemânarea în combinarea culorilor şi cusăturilor.

Costumul popular era reprezentativ pentru zona Moldovei, cu ie, fustă, catrinţă, bundiţă, basma, călţuni, opinci la femei şi cu cămaşă, iţari, brâu, ilic, căciula de oaie şi opinci la bărbaţi. Pe vreme rece se purta tradiţionala bertă, un fel de şal mare, care acoperea jumătate de corp, cu franjuri pe margine. În satul Perieni costumul popular a fost purtat mai ales în zilele de sărbătoare, la Biserică sau la diferite zile festive.

,,Aveam costum naţional, cusut de mama, pantaloni facuţi tot aşa din material, cămaşă, ilic, aveam costum da’ numa’ la… numa’ când eram la şcoală şi eram în dansuri sau, mă rog, la cântec, la cor, la…nu purtam, în restu’ nu se purta costum’’18.

,,Hainele acelea se purtau numai sărbătoarea când se duceau la horă ori la o nuntă ori la aiestea’’.19

,,La noi nu s-o obişnuit în comuna Perieni decât pe la serbări, la şcoală erau costume şi acuma avem, cum sunt cimpoierii, tot costumele naţionale nu le purtam, cum e în altă parte, prin Ardeal se poartă, la noi nu s-o purtat decât pe la serbări, la şcoală, pe la zile festive când erau zile festive’’. 20

Mâncarea țăranului român era simplă: ciorbă de fasole, brânză, mămăligă…Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, pâinea de grâu era rezervată mai curând sărbătorilor. ,, ,,Când ni-aducea o ţandără de pâine din târg, ziceam că-i miere, ne dădea cu porţie câte o felioară, ca să ne ajungă la toţi.’’21 Cei mai mulţi se mulţumeau cu bucate simple, în mare măsură legume şi cereale, căci lactatele şi mai ales carnea nu erau la îndemâna oricui şi oricând. Din făina albă de grâu se făceau multe copturi rituale – cozonaci, colaci – cu semnficaţie spirituală. Oamenii din sat mâncau multe lucruri pe care azi tot mai puţini români le mai mănâncă: ştir, frunze de sfeclă,  hrişcă, mei, bob, ulei de cânepă, julfă (un produs obţinut din sămânţă de cânepă). ,,Mâncai borş cu urluială şi cu mămăliguţă, pâinea nu prea se găsea, să mănânci pâine…ei, când vedeam o pâine ziceam că-i cozonac, poate alţi gospodari aveau, da’ tatu’ meu o fost cam sărac, cam nevoiaş, aşa, c-am fost 13 fraţi adunaţi din două căsătorii….într-adevăr o fost cam greu, cam greu s-o trăit, mâncam ori fasole dulce, fasole prăjite sau fasole cu borş sau borş cu cartofi sau cartofi cu usturoi, aiestea erau mâncărurile, nu erau cum îi acu’ de aperitive sau de ceva, nu ştiu, nu ştiam ce înseamnă …n-aveam feluri, să fie cel puţin două feluri sau trei feluri, cum este astăzi, nu?’’22

Locuitorii satului Perieni au cunoscut una din cele mai prelungite perioade de secetă care au lovit vreodată România. Atunci s-au format grupuri de locuitori care au plecat în căutare de hrană în Muntenia, Oltenia și Transilvania, zone mai puțin afectate de secetă. Cei mai mulți își goleau casele de țolice, haine, pânzeturi, hamuri, încălțăminte și tot ce aveau de preț, pentru a le schimba pe porumb, necesar hrănirii familiilor și animalelor. ,,Tata s-o dus de 4 ori după păpuşoi. O plecat exact în ziua de Sf. Ion, în ziua de iarmaroc, o plecat. O luat nişti borcani cu miere, o luat o caciulă,ăăă, o luat…nişte flanele, cari li avem noi de pe acasă şi li-o dus…în Oltenia s-o dus, şi…venea cu… o venit cu grâu şi cu nişte secară’’ 23.

În primăvara anului 1945, tifosul a făcut ravagii şi numeroase familii nu au avut de sărbătorile Paştelui măcar mălai pentru o mămăligă. ,,Am trăit greu noi, eu am trăit mai tari greu c-am fost şi mulţi, un frate mi-o murit atuncea în foamete…de 14 ani.’’ ,,Am zăcut de tifos.’’.24

Numeroşi ţărani, într-o încercare disperată de a obţine o recoltă cât de mică, au arat suprafeţele cu cerealele arse de secetă şi au însămânţat din nou, folosind şi ultimele rezerve de sămânţă. Seceta a continuat cu aceeaşi intensitate, iar în august 1946 situaţia din Moldova devenea catastrofală. Populaţia mânca la două-trei zile o zeamă din turte de floarea-soarelui, terci de tărâţe. ,,O fost foarte greu. Alţii n-o avut ce mânca săracii, o aşteptat să iasă în primăvară şi o ieşit secara, aşa îi spune, ş-o luau când dădea în ţintă, o coceau în cuptoare ş-o dădeau la râşniţă, de făcea făina să mănânce, care n-aveau secară cumpărau huscâ, cum îi acu’ ştrotul, atunci îi spunea huscă şi făceau mămăligă, săracii şi mâncau dintr-aceea, vai de capul lor.’’25

,, Nu-mi mai vine mie să mai cred cât, cât de rău, cât de chin, ce, ce-am suferit atunci. Eram, eu aveam pe Maria mititică şi noi doi, cu aldi bunic-tu şi cu noi, eram patru şi cu fata cinci la masă. Făceam mămăliguţa ceea mititică, ia aşa mai mititică, nu…şi-o tăiam în…făceam porţii, în patru bucăţi, în cinci [râde], ca nu cumva să mănânce altu’ mai mult, să mânânce o porţie, şi-aşa că, mm, aşa ne-am chinuit până când al doilea an s-o făcut, ne-am mai revenit, na, da…unia o suferit săracii, mai rău.’’ 26

În sat nu erau medici care să-i trateze pe cei bolnavi, până în anul 1944 nu a existat nicio unitate sanitară.27 Omul de la ţară a fost nevoit să se descurce singur, a combinat descântecele cu plantele medicinale: muşeţelul, coada calului, coada şoricelului etc. Se apela la anumite femei din sat, care la nevoie, făceau şi ele ce se pricepeau. La baza vindecării bolnavilor se aflau anumite buruieni, al căror leac tămăduitor era aproape sigur, dar şi ventuzele erau foarte folosite. ,,Când ne îmbolnăveam ce mai, ne mai freca mama cu oţet sau cu rachiu, cu spirt. Ne mai pune ventuzi dacă eram mai mărişoare, aşa…şi dacă, cumva ne mai durea gâtul făceam gâlci, ne mai punea cartofii cu gaz la gât, ne mai punea comprese şi…aşa ne vindecam că nu era ca acu’ pastile, una două, ţii rău, hai la pastile’’ 28.

,,Asta era la bază, leacurile băbeşti, că la doctor…nu mergea tata cu mămuca, mureai şi cu zile, noi cu babele, te duceai, te freca baba şi te făceai bine, pe o parte, că şi frecţia prinde bine la corp, mai ales, la copii aşa, babele erau puterea leacului.’’29

Satul a fost şi va fi mereu un spaţiu al datinilor, al tradiţiilor populare. Tradiţia este cea care leagă o generaţie de alta, trecutul de prezent. Obiceiurile prezintă viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei. Întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile cu semenii erau întreţesute cu obiceiuri. Ţăranul a apărat cu sfinţenie obiceiurile din vechime. Domeniul tradiţiilor şi obiceiurilor populare este foarte vast la români, cuprinzând o varietate de forme folclorice, rituale, ceremoniale şi unele magice. Sărbătorile creştine sunt însoţite de frumoase şi uimitoare tradiţii şi datini. Obiceiurile, datinile se transmit prin viu grai, din generaţie în generaţie. Ca obiceiuri tradiţionale în comună, ce încă se mai păstrează sunt mersul cu „Colindul”, cu „Steaua”, cu „Pluguşorul”, cu ,,Mocănaşii’’, cu „Sorcova”. ,, Veneau băieţi, cântau, ne urau la geam,…făceam colaci, făceam de toate, dădeam la băieţi, nuci, c-aşa se dădea, mere, aşa, era frumos. Se făceau hori mai des, da, nu ştiam noi de discoteci, de-aiestea.’’ 30

,, Era horă la Crăciun trei zile, hrăneai lăutarii, la Anu’ Nou venea vălăret cu lăutari, de Costantin şi Ileana. Băieţii cu lăutarii înseamnă vălăret, la Paşti, a doua zi de Paşti umbla vălăretu’ cu flăcaii, împărţea lăutarii, erau 12, dădea 6 lăutari din sus şi 6 din jos sau dacă împarţau în trei dădeu câte patru lăutari şi făcea satu’ ‘’31.

Un colind vechi care se cânta la Perieni era ,,Creasta’’ ,,şi mai cântam şi-un cântec vechi, nu ştiu, se nume ,,Creasta’’, zice [cânta]: ,,Creastă, creastă de vărsat, toţi cucoşii o călcat/ Numai floarea soarelui şade-n poarta raiului/ Şi se-nchină la Hristos, ca un trandafir frumos/ Busuioc verdi pe masă, rămâi gazdă sănătoasă, /La mulţi ani’’.32

De Bobotează, oamenii merg la biserică pentru a lua apă sfinţită, cu care se stropesc cei din casă, precum şi păsările şi animalele din gospodărie. Hora satului se organiza de un grup de tineri care tocmeau lăutari să cânte în fiecare duminică. ,,Nu exista duminică fără horă în sat. “33. ,, Era un singur scripcar, care cânta acolo dintr-o scripcă, noi cu picioarele goale jucam.”34 ,,De Paşti era horă la monument, erau butuci pe lângă garduri de lemn, stăteau toţi oamenii pe butuci şi babele şi fetele jucau bre, se făceau trei hore în sat, da’ ca acu’?’’.35

Un vechi obicei care nu se mai practică astăzi era claca. ,,Dacă făceai clacă, stăteai până pe la 12 de noapte şi mai torceam şi mai aveam spor la treabă.”36

Cimpoiul este unul din cele mai vechi instrumente muzicale folosite în sat. Formaţia de cimpoieri din sat cuprinde trei generaţii de interpreţi şi de-a lungul timpului a repurtat numeroase succese, fiind cunoscută atât în ţară, cât şi în străinatate. ,,Se cam pierd obiceiurile, cum şi cu dansurile bătrâneşti, nu mai avem dansuri bătrâneşti, s-o terminat cu ele’’.37

Biserica, alături de şcoală este o instituţie în jurul căreia gravitează viaţa culturală şi spirituală a satului. Religiozitatea sătească este concretă şi practică, fapt demonstrat de prezenţa la Biserică a membrilor comunităţii şi de respectarea practicilor religioase, postul, spovedania. Cultivarea pământului este adesea însoţită de acte ritualice, precum binecuvântarea holdelor, a semănatului, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar Troițele străjuiesc fântânile, colinele sau drumurile din sat. Bătrânii s-au obişnuit să fie recunoscători pentru orice strop de ploaie sau orice e dat de la Dumnezeu. La ora actuală, în satul Perieni există două biserici, una cu hramul ,,Sfinţii Voievozi’’, cealaltă cu hramul ,,Constantin şi Elena’’. Prima biserică a fost construită din iniţiativa veteranilor din Primul Război Mondial şi a fost finalizată în anul 1926. Lânga aceasta se afla şi cimitirul. Satul este ,,aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi a morţilor’’, spunea Lucian Blaga.

Străbunicii, bunicii au trecut prin războaie şi bombardamente, prin crize economice şi schimbări de regim, prin ocupaţii militare, au suportat ocupaţia trupelor sovietice, au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării. Din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Chiper Ileana povesteşte: ,,Amintiri…cam grele. N-aveai voie să stai cu lumină seara, că veneau avioanele de la ruşi, bombardau satul… am…fugit la un frate, stăteam la o şură de paie să nu ne vadă şi-o dat vreo 2 bombe la Bârlad, da’ nu mai ţin minte unde. Lumina de la Bârlad se vedea la Perieni, lumina ceea. Şi noi fetele, când o venit ruşii în sat, am stat în podul chilerului cu o verişoară… ascunse, că ne era frică. Da…Când o venit ruşii o ieşit preotul Dima, Dumnezeu să-l ierte şi o anunţat toţi oamenii să pună prosoape albe la poartă, şi aşa o făcut oamenii’’38.

,, Îmi lua vaca di la bou, di la jug o confiscat-o, după ce-o trecut ruşii, trebuie să dăm carne, să dăm vite din cauză că era ţara datoare.’’39

Pentru mediul rural, cele mai importante transformări socio-economice au rezultat din procesul de colectivizare derulat între 1949  şi 1962. Ca modalitate incipientă de constituire a cooperativelor agricole au fost folosite întovărăşirile. Colectivizarea a avut un impact negativ asupra vieţii tradiţionale. Colectivizarea a fost un proces forţat, nu a fost o asociere liberă, ,, n-am vrut să ne trecem la colectiv, am ţinut în greu.”; ,,Şi-o vinit învăţătoarea ei şi-o spus aşa :,,Ci, eu nu-ţi mai primesc copilul la şcoală dacă nu te treci la colectiv’’, ,,fata suferea, îi punea creionul în mână să scrie acolo aşa că tata,tata nu vrea să treacă la colectiv.’’40

,,Am trecut la colectiv, obligatoriu m-am trecut la colectiv, pentru că…eram salariat la primărie şi o zis că dacă nu mă trec la colectiv îmi desface contractu’ de muncă, vrând-nevrând m-am trecut la colectiv’’.41

Colectivizarea a fost însoţită de sistemul cotelor care ameninţa subzistenţa familiilor ţărăneşti. Cantitatea datorată statului era stabilită înainte de recoltare şi nu se modifica în funcţie de producţie, astfel că, nu de puţine ori, cota datorată era mai mare decât producţia obţinută şi producătorului nu-i mai rămânea nimic pentru consumul propriu. Acest tip de impozit pe producţia agricolă a avut drept consecinţă principală înrăutăţirea stării economice a sătenilor.

,, Din toate dădeam ş-apoi noi nu rămâneam aproape cu nica, era mai rău ca foametea, când … cu cotele, pâna când s-o terminat şi cu cotele astea am dus-o greu tare, tare, tare am dus-o cu, cu cotele.”42 ,, Cotele? Venea la coşăr şi îţi lua păpuşoiul dacă nu dădeai.”43 De regulă localnicii nu mai rămâneau cu aproape mai nimic din recoltă ,,Mai furam câte oleacă, da’ cu frică, se sucea baticul în cap când veneam cu grăunţe sau cu oleacă de ceva”.44

,, Ne sculam…dimineaţa la 6 la 7 eram acolo la colectiv ne ducea la muncă, făceam normele ca să putem, ca să ne deie cerealele pentru hrana noastră, că altfel nu se putea, ca să mănânci dacă n-aveai cereale’’.45

,, Am muncit degeaba şi în timpu’ lu’ Ceauşăscu, să fi ştiut nu mai munceam deloc … da’ îţi lua din ogradă, îţi lua ..eeii.’’ 46

După 1989, prin procesul de reîmproprietărire, terenul care aparţinea cooperativelor agricole a reintrat în proprietatea familiilor care îl deţinuseră. ,,Ne-o dat pământul înapoi, hai că-i bine într-un fel, da’..n-avem cu ce-l munci, nu putem, n-avem putere de muncă, nu…îs scumpe, scumpe toate, cheltuielile aiestea, arături, sămănături, toate, toate îs scumpe şi omu’ dacă n-are, n-are bani, hm,rămâne pârloagă, aşa că… nu-i chiar bine…se duc oamenii prin străinătate să…să muncească pentru bani. Păi, asta nu-i bun. Asta nu-i bine deloc.’’47

În centrul satului, lângă primarie, se află Monumentul Eroilor închinat celor care s-au jertfit în Primul Război Mondial. ,,Ne duceam la 10 mai când era Ziua Regelui, că de 10 mai se sărbătorea Ziua regală, a venirii regelui, 10 mai şi ne adunam la monumentu’ ceala, a eroilor, toţi străjeri, cu băşti albe, care puteau, care nu, cu ce aveai te îmbrăcai… era străjerii pentru rege, tineretu’ regal şi cânta <<Trăiască Regele>>’’.48

Toţi oamenii satului se cunosc foarte bine între ei. “Al cui eşti?” este întrebarea care ordonează micile comunităţi. Oamenii se simt în siguranţă atunci când se recunosc şi sunt acceptaţi ca aparţinând unui grup sau unui popor. În satul Perieni același nume de familie este purtat de mai multe persoane, fără a fi rude. Cei ce poartă același nume se recunosc numai după poreclă. În sat oamenii se cunosc foarte bine între ei, îşi cunosc defectele, calităţile, obiceiurile, apucăturile, viciile etc. Oamenii îşi atribuie diverse apelative care scot în evidenţă anumite trăsături. Unele porecle se transmit din generaţie în generaţie; poreclele pe care şi le dau oamenii sunt o dovadă a simţului umorului. Cele mai cunoscute porecle din sat sunt: Ghiocel, Ţigaretă, Portofel, Urecheatu, Fifirig, Harbujăl, Pineză, Gagarin, Şoric, Nănae etc.

Elevii care au realizat interviurile au primit sfaturi din partea batrânilor.

,, În partea agriculturii le-am dat sfaturi să muncească, să nu lase pământul pârloagă, că-i păcat. Care vor să înveţe carte, să fie sănătoşi să înveţe carte, să trăiască bine, dacă nu, să muncească, cum am muncit şi noi bătrânii, ca să poată să trăiască. Nu după furat, nu după făcut rău.’’49

,, Să meargă prima dată la Biserică. Şi să fie cuminţi, să înveţe ca să-şi capete v-o bucăţică de… pâine mai bunişoară’’. 50

,, Numa’ daca învaţă carte poa’ să-şi câstige în viaţă un trai mai bun, da’ dacă nu, se duce la…cu părinţii, alăturea , la muncă, cu ziua, cu…păi, altceva n-are, n-are încotro.’’ 51

Bătrânii trebuie să aibă un loc în societate, să fie respectaţi şi trataţi cu demnitate. Bătrânii încă mai au ceva de spus. Ei dețin cea mai cuprinzătoare retrospectivă. Ei pot vorbi numai din experiență, fără să facă presupuneri și prospecțiuni în viitor. Fiecare dintre noi ne dorim să trăim mult, dar nu vrem să devenim  bătrâni. ,, Trebuie să îmbătrâneşti, uite, cum am îmbătrânit eu, sunt 80 şi ceva de ani, aşa, nu mai văd, nu mai pot merge, nu mai pot tăia un lemn, nu mai pot aduce o căldare cu apă, foarte greu pe unele locuri.’’52

Bătrânii din mediul rural, arşi de soarele câmpului şi cu puţină carte au acea înţelepciune ce vine odată cu experienţa îndelungată a vieţii. A fi bătrân era odată o onoare. In fiecare comunitate exista o instituţie respectată şi apreciată numită „Sfatul Bătrânilor”. „Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere“, spune un vechi proverb romanesc. Cei care îi au pe bătrâni să îi respecte, să le valorifice experienţa de viaţă, sfaturile, înţelepciunea. Bătrânii reprezintă memoria vie a satului, putem să învăţăm din experienţa lor, dar şi să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuți spirituale, morale și practice, cum sunt: credința, cinstea, hărnicia, solidaritatea, răbdarea, modestia, cumpatarea. Experienţa bătrânilor are un rol important în dezvoltarea personală a tinerilor. Forţa morală a acestui popor poate fi revitalizată prin întoarcerea la trecutul nostru de fii şi de urmaşi de ţărani.

Material realizat de prof. Carmen Chiriac, cu contribuția consistentă a elevilor săi: